După ce Adam și Eva au fost scoși din Paradis,
Înșelați fiind de șarpe, Raiul iute s-a închis.
Și prăpastie grozavă, dup-acest deznodământ,
S-a creat de-atunci, îndată, între Ceruri și Pământ.
Pân-atunci era Pământul într-o mare bucurie
Și era unit cu Cerul într-o sfântă armonie,
Dar de-atunci, de la cădere, Cerul tot s-a supărat,
Fiindcă omul, pentru poftă, de Stăpân n-a ascultat.

Mii de ani a plâns Pământul, Cerului cerând iertare
Și voia în orice clipă să ajungă la-mpăcare.
- Cerule, a zis Pământul, dă-mi-L iar pe Dumnezeu,
Căci mă simt așa de singur și îmi e atât de greu !
Amintirea dureroasă a Edenului pierdut,
Nu-mi dă pace și m-apasă, de când omul a căzut.
Toate-s parcă împotrivă, a mea față e aridă
și pe mine crește-ntr-una numai spini și pălămidă.
- Ce-mi dai tu, îi zise Cerul, cel ce zilnic ceri iertare,
Să ți-l dau din nou pe Domnul, să ajungem la-mpăcare ?
- Îți dau regi și prooroci, înțelepți, judecători...
Însă nu l-a-nduplecat și-i răspunse după nori :
- Pentru darul tău amabil, îți pot da, atât, o parte
Din a îngerilor ceată, dar de țel, suntem departe...
- Cerule, grăi Pământul, dacă-ți dau într-o clipită
Pe Avraam, Isac și Iacov pe Susana cea cinstită,
Îmi primești acum ofranda? Este vrednic darul meu ?
Este el pentru-mpăcare? Mi-l poți da pe Dumnezeu ?
- Pentru ce-mi oferi acuma, din a Cerului oștire,
Îți mai dau câțiva arhangheli, însă, pentru păciuire,
Darul e micuț, nevrednic, pentru visul tău cel mare.
Doar cu-atât nu ai să afli sus, la Cer, răscumpărare.

Și așa-ncerca Pământul cu oferte grăitoare
Să înduplece, nostalgic, Cerul, pentru împăcare.
După ani și ani de zile, zise iar plângând Pământul:
- Cerule, îți cerem iarăși să ni-L dai din nou pe Sfântul !
S-a născut la noi, în lume, o copilă preacinstită
Și nu s-a aflat vreodată de cât dânsa mai smerită.
După mamă, Preacurata, e de neam arhieresc,
Iar ca spiță, după tată, e de neam împărătesc.
Este tot ce-avem mai nobil și nu cred s-avem vreodată
Altă pruncă pământească decât dânsa mai curată.
Fericită va fi veșnic de-ale lumii neamuri toate,
Fiindcă harul o cuprinde pentru mare-i bunătate.
Dânsa este pildă vie de smerită ascultare
Și nu va mai fi vreodată alta mai ascultătoare.
Ea-i nădejdea omenirii, salvatoarea din blestem,
Noi smeriții, pământenii, altceva mai bun, n-avem.
Al ei nume e Maria, fiindcă e ca o crăiasă
Și e vrednică să fie peste lume-mpărăteasă.
Noi îți dăm pe-această Sfântă și Preanobilă Fecioară
Și de crezi că-i cu putință, să-L cobori pe Domnul, iară !
- Da, a zis cu bucurie Cerul Sfânt din înălțime,
O asemenea făptură merită divine stime.
După cum băgăm de seamă, e mai sus de heruvimi,
E mai sus și de arhangheli, și de sfinții serafimi.
Ea e vrednică să fie și în Cer împărăteasă
Și va fi, fără-ndoială, Tatălui Preasfânt, mireasă.
Pentru-o astfel de fecioară, iată, Cerul s-a-ndurat
Și al lumii vis de veacuri astfel s-a realizat.
Și-a trimis în lume, Cerul, un arhanghel s-o vestească
Pe Maria, că pe Domnul, pe Mesia o să-L nască.

Prin Măicuța Preacurată, fiindcă a voit și Sfântul,
S-a unit, pentru vecie, iarăși Cerul cu Pământul.
Cerul Sfânt, pentru-mpăcare, a dat lumii pe Mesia,
Iar Pământul, pentru Ceruri, a născut-o pe Maria.
Vrednică va fi de-a pururi Maica Sfântă Preacurată,
Ca să fie preacinstită și de neamuri lăudată.

O, Preasfântă Născătoare, miluiește-ne pe noi,
Ocrotește lumea-ntreagă de-al ispitelor puhoi !
Cere milă și-ndurare de la Bunul Dumnezeu
Și îl roagă să ne ierte, căci suntem din neamul Tău!