- Detalii
- Categorie: Parodii
La o margine de lume, într-un timp îndepărtat,
Conducea o mândră țară un celebru împărat.
El avea câmpii mănoase în a sa împărăție;
Turme, codri, vii și aur, și nespusă bogăție.
Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate,
Care își serveau stăpânul orișicând în zi și noapte.
Dintre slugi, ÎNȚELEPCIUNEA îi era în casă vornic,
Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic.
DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare,
Iar SMERENIA un comis fără de asemănare.
LENEA îi era postelnic investit ca mare ștab,
Iar pe DREAPTA SOCOTINȚĂ‚ o avea ca pârcălab.
Pe BEȚIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic,
Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic.
Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar,
Ea fiind o slugă iute și un paznic de hotar.
MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer,
Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier.
Jitnicer era CREDINÅ¢A, iar pitarul, RUGĂCIUNEA,
Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea.
Mai avea pentru slujire și pe alții la palat,
Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat.
Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit;
Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit.
Între slugi era o gașcă, un partid cu rele datini,
Chipeșe, dar și viclene - clica sadicelor patimi.
Alte slugi erau oneste, și-n slujire tare iuți,
Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuți.
Doar virtuțile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat
Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat.
Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească,
Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărățească.
Curse-i întindeau într-una, făr’ ca el să aibă știre,
Fiindcă își doreau din inimi a monarhului pierire.
Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat
De al patimilor tagmă, de al lor fățarnic sfat.
Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean,
S-a gândit să îi convoace pe aleșii din divan.
Sfetnic bun, și devotat, îi era ÎNȚELEPCIUNEA,
Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna.
și, chemând ÎNȚELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret,
A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel șiret.
- Cum să fac, ÎNȚELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana ?
Ä‚stor patimi preaviclene, cum să le întind capcana ?
Dar aș vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face
Tulburare în imperiu, ci aș vrea cu multă pace.
Zise-atunci ÎNȚELEPCIUNEA :
- Preamărite împărate,
Patimile preaviclene trebuie urgent legate!
Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poți vreodată,
Căci se face tulburare în împărăția toată.
Ai la curte slugi fidele, care îți doresc de bine;
Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculți pe mine!
Dacă vrei să scapi cu viață, de vrei grabnic ajutor,
Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor !
POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostași
Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmași.
Tot la fel și RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător,
O să-ți dea, prealuminate, mult doritul ajutor.
Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică,
Multe lanțuri pentru patimi, de la târg o să-ți aducă.
Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot,
Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot.
Însă, lângă astea toate, dacă este cu putință,
Să îl chemi la tine-dată și pe sfetnicul VOINȚĂ‚.
După luni de nevoință, ajutat de bravi ostași,
Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmași.
După ce se isprăviră lupta asta și furtuna,
Într-o zi de sărbătoare îi șopti ÎNȚELEPCIUNEA:
- Vezi că slugile viclene, patimile, împărate,
Nu sunt moarte, ține seama, ci acum sunt doar legate.
și, oricând, prealuminate, de rup lanțul, pot să plece.
și de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece.
De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere
și să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere.
Numai când domnești deplin, sigur și adevărat,
Peste patimi și virtuți, doar atunci ești împărat.
După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat,
Nu ai vrea de azi, creștine, să devii un împărat ?
- Detalii
- Categorie: Parodii
În poiana de sub munte, în concert de păsărele,
Paște-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.
Oi și capre, laolaltă, se înfruptă din frunzișuri;
Oile din iarba verde, caprele din lăstărișuri.
Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,
Le admiră și le cântă din caval ades cu drag.
Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmărește
Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăcește.
și când vede că vreo oaie se abate de la șatră,
De-i îngăduie stăpânul, o-ncolțește și o latră
Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,
Până când se cumințește și revine iar în turmă.
Le-ar mai trage el de blană, și așa nevinovate,
Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…
După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,
La amiază, oi și capre, stând la umbră adunate,
Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,
Despre vreme, despre soartă, despre mode și costume.
Mai întâi o capră zveltă, galeșă, dar cam râioasă,
Ia cuvântul și vorbește despre vremea călduroasă:
„Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,
Cum puteți voi, oi neroade, în asemenea ținută,
Să petreceți zi și noapte, tot în lână-nvăluite,
Tot smerite și plecate, liniștite și tăcute?
Când vă văd îmbrobodite ca pe niște maici sau țațe,
Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soațe?
Voi nu știți că astăzi lumea s-a emancipat în toate
și de nu ții pasul lumii ești în ex-societate?
Nu vedeți ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf -
Că sunteți, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”?
De ce nu priviți în lături la familia căprească,
Care e nu doar modernă, dar și demnă să uimească?
Nu vedeți ce siluete și ce bine arătăm,
Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne cățărăm?
Nu vedeți ce mândre coarne și ce ugere avem,
Cât suntem de elegante și ce sprintene suntem?
Nu vedeți ce admirate suntem noi de țăpișori
Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori
Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?
Cât de eleganți sunt dânșii și ce mers vioi, mirific,
Ce superbă țăcălie și ce coarne ondulate!
Așadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.
Chiar și unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.
De aici puteți pricepe că-i distinsă și măiastră.
Cățărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,
și femeile din lume ca și caprele se poartă.
și bărbații îi imită pe ai noștri țăpișori
Nu atât prin țăcălie, cât prin gesturi și purtări.
Însă voi tot amețite, cu concepții retrograde,
Cu smerenie și teamă, stați închise-n calapoade!
Nu considerați că-i vremea să trăiți a voastră viață,
Să gustați din vraja vieții, să gustați a ei dulceață”?
și, așa, râioasa capră, pe oi le-a povățuit
Cu parșivele ei sfaturi, până când a obosit.
Încântată de îndemnuri și de cele auzite,
Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:
„Cred că voi aveți dreptate, trebuie pogorăminte!
Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!
Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,
Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!
De aceea, se impune ca și noi să aderăm
La perceptele globale și să le asimilăm.
Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,
Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.
De aceea mult distinsă și prea nobilă căprime,
Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.
Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată
și a fost felicitată de căprimea adunată.
De atunci, oița neagră, ca s-arate ca o capră,
A-nceput o viață nouă, neputând în ea să-ncapă.
și-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căprește,
și pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i crește.
Coada proaspăt ajustată și-o ținea pe spinărușe
și mergea pășind agale, doar în două piciorușe.
Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.
Toate anunțau, convinse, vremea zilelor din urmă.
Ale iernii semne sumbre se-arătau cu-nverșunare,
De aceea, păstorașul le-a adus spre numărare,
Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.
și le-a despărțit pe ele, într-o zi, în oi și capre.
A pus caprele la stânga, iar oițele de-a dreapta,
Fiecare dintre ele singure găsindu-și ceata.
Numai oaia, travestită în familia căprească,
Nu știa, șezând în poartă, în ce parte să pășească.
Întrebându-și conștiința și privindu-l pe păstor,
și-a dat seama că e capră, și-a trecut în țarcul lor.
Tot așa va fi odată, la temuta Judecată :
Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceață.