- Detalii
- Categorie: Din viață și despre viață
Șoricelul Mickey-Mouse, de curând venit pe lume,
Un ștrengar de prima clasă, jucăuș și pus pe glume,
Care locuia la țară, lângă leasă, într-o ladă,
A ieșit, de dimineață, prima dată prin ogradă.
După ce dădu târcoale, curios, pe bătătură,
Se întoarse iar la mama, după mica aventură.
Și-l întreab-a sa măicuță pe voinic, zicând din gură:
- Ce-ai văzut tu Mickey, mamă, cât ai fost pe bătătură ?
- Am văzut, măicuță dragă, când dădui acum târcoale,
La stăpân pe bătătură, două stranii animale :
Unul fioros și mare, altul blând la arătare.
- Și cum arătau aceste nemaiîntâlnite fiare ?
- Fiara mare, fioroasă, ce părea a fi de pradă,
Se plimba de colo-colo, agitată prin ogradă.
Ea avea picioare negre și-nfricoșătoare gheare ;
Clonțul ei părea, măicuță, când îl ridica spre soare,
Un cârlig precum e coasa, care taie pe răzoare;
Ochii săi ca de cerneală, bulbucați, când se holbau,
Scânteind de răutate, și închiși mă-speriau,
Iară moțul ei din creștet, roșu și pătat de sânge,
Cred că îl avea măicuță, pentru a putea împunge.
Când a ridicat piciorul, a răcnit așa de tare,
Că nu mai știam pe unde să găsesc ascunzătoare.
- Ăsta e cocoșul, Mickey, îi grăi bătrâna mamă,
El nu face rău la nimeni, tu de el să nu ai teamă!
Dar ia spune-mi, tu, cealaltă fiară ce era în curte,
Cum ți s-a părut copile, arăta la fel de iute?
- Nu! Cealaltă fiară, mamă, era blândă, și smerită,
Și se încălzea la soare, stând pe-o parte tolănită.
Părul ei pufos și moale, cobora ușor spre coadă
Și, așa, domol, de parcă singură era-n ogradă,
Își spăla, conștiincioasă, dând alene din bărbiță,
Cu limbuța-i roșcovană, delicata ei blăniță.
Ea avea lăbuțe fine, ochi rotunzi, ascunși de pleoape
Și dădea ușor din codă, când vedea că sunt aproape.
- O, prostuțule, acela e șiretul de motan;
El e inamicul nostru, cel mai de temut dușman !
Dacă vrei să nu-i cazi pradă, să faci totul cu-ntrebare
Și de-a ta bătrână mamă, să faci zilnic ascultare.
Nu întotdeauna, frate, cel ce pare fioros,
Este în realitate și un om periculos,
Cum nici cel ce la vedere, ascunzând a sa trufie,
Pare blând, smerit, cucernic, dar nu e ce-ar vrea să fie.
Așadar, să fiți cu teamă, șoricei și șoricuțe,
Căci cei blânzi pot fi prea lesne, motănei sau pisicuțe.
- Detalii
- Categorie: Din viață și despre viață
Într-o zi, Gigel voinicul, pretinzând că e flăcău,
Se plimba, mergând pe stradă, însoțit de tatăl său.
Curios, cum sunt copiii, el privea în jur la toate
și își asalta tăticul cu „de ce?”-uri repetate.
Tot privind cu inocență peste tot, odrasla mică,
Își țintiră ochișorii înspre Teatrul Å¢ăndărică.
și îl întrebă pe tata: Ce se-ascunde după uși ?
și i-a spus: acolo, tată, este teatrul de păpuși.
Auzind de păpușele, dragul nostru prichindel,
Îl rugă atunci pe tatăl, să îl ducă și pe el.
După ce-au intrat în teatru, au văzut pe afișoare
Că în scenă-i pusă piesa „Cele două surioare”.
Au pătruns tăcuți în sală, precum alți tătici și fii,
și s-au așezat pe locuri lângă ceilalți copii.
După ce bătură gongul, sus pe scenă se prezintă
Două mândre păpușele, ce devin privirii țintă.
Amândouă erau blonde, și frumoase, si smerite,
și își adresau sfioase numai vorbe potrivite.
Petreceau ca două sfinte, cum nu s-a văzut sub soare ;
Într-un gând, și într-un suflet, precum doua surioare.
Fiecare, celeilalte îi dădea întâietate
și nu le vedeai pe ele niciodată supărate.
Copilașii toți din sală, adunați să le privească,
Le aplaudau adesea pentru viața îngerească.
Însă nu știu cum se face și din ce pricină, ele
Începură, dintr-o dată, să-și rostească vorbe grele.
Ba mai mult cu dușmănie au trecut la păruială,
Întristând pe toți copiii, consternând întreaga sală.
De aceea, copilașii, având suflete curate,
Începură mulți a plânge pentru cele întâmplate.
Cum i-o fi plăcut lui Gigi „Cele două surioare” ?
Căci și el avea obrajii umeziți de lăcrimioare.
După ce se terminară piesa asta bulversantă,
Cele două păpușele au ieșit din nou la rampă,
Salutând întreaga sală, vesele, nu supărate,
și, luându-se în brațe, au rămas îmbrățișate.
Îndreptându-se spre casă, gânditor și abătut,
Voinicelul nostru, Gigi, meditând, mergea tăcut.
Însă, după cinci minute, iar începe ăsta micu',
Cu „de ce?”-uri repetate, să-l atace pe tăticu.
și i-a zis: ia spune-mi tată, și păpușile se ceartă ?
și-ntre ele este ură? Tot ca oamenii se poartă ?
Căci păpușile blondine ale surioarei mele
Sunt așa de delicate, sunt așa de cumințele…!
Eu nu le-am văzut pe ele să se certe, să se bată,
Nici să-și zică vorbe grele, nu le-am auzit vreodată !
Numai cele de la teatru zic, cu ură, vorbe grele ?
Sau în orice loc din lume păpușelele sunt rele ?
Zâmbitor, dar responsabil, spre a-și lămuri feciorul,
Tatăl îi grăi lui dulce și îi spuse adevărul:
Dragul tatii, orice teatru de păpuși din astă lume
Are un artist destoinic, păpușar, cum se mai spune,
Marionetist cu școală, pregătit a ține trenă,
Care face să se miște păpușelele pe scenă,
Când el trage, din culise, sforile cu dibăcie,
Că ajungi să crezi, Gigele, că păpușa aia-i vie.
N-ai văzut, dar păpușarul, el le mânuia pe ele
și pe una și pe alta, el le conducea, Gigele.
și tot el rostea cuvinte de ocară, sau de șagă,
Vorbe goale, sau deșarte, el rostea, Gigele dragă.
El a fost tot timpu-n spate, el le-a dirijat de zor,
El le arunca în luptă, el grăia în locul lor.
N-ai văzut, după spectacol, el nemaifiind în spate,
Cele două surioare, au rămas îmbrățișate !
Tot așa e și la oameni, când fac gesturi cam ciudate;
Să fii sigur, măi băiete, că un „păpușar” e-n spate.